Acum câteva zile am citit un comentariu care mi-a rămas în minte.
O fată scria că și-ar dori să înceapă să danseze, dar îi este rușine. Că nu reușește să se
relaxeze. Că are impresia că toată lumea se uită la ea. La final a spus ceva ce probabil au
gândit mult mai mulți oameni decât își imaginează:
„Probabil este doar în capul meu… dar tot evit să dansez.”

Am închis telefonul și am rămas câteva minute cu gândul la ea. Nu pentru că era primul
comentariu de genul acesta, ci pentru că, în toți anii în care am predat cursuri de dans, cred că am auzit aceeași teamă de sute de ori.

„Nu am ritm.”
„Mi-e frică să mă fac de râs.”
„Cred că sunt prea stângaci.”
„Toți o să danseze mai bine decât mine.”
„Poate dansul nu este pentru mine.”

Și, de fiecare dată, mă gândesc la același lucru… poate că nu despre dans este vorba. Poate că, de fapt, ne este frică să fim din nou începători. Sau, mai bine spus, nu ne mai dăm voie să fim începători.

Am trăit și eu sentimentul acesta. Cred că este mai ușor când ești tânăr. Nu analizezi atât de mult. Nu te gândești la ce spune lumea. Încerci, greșești, râzi și mergi mai departe. Ca adult, însă, parcă totul se schimbă. Începem să calculăm fiecare pas înainte să îl facem.

Ne întrebăm dacă o să ne descurcăm, dacă o să fim suficient de buni, dacă o să ne facem de râs. Poate tocmai de aceea atât de mulți oameni spun că este mai greu să începi să dansezi la 30, 40 sau 50 de ani.

Eu cred exact contrariul. Cred că fiecare etapă a vieții ar trebui să ne dea voie să fim vulnerabili. Să ne dea voie să începem ceva nou fără presiunea de a fi buni din prima. Să ne dea voie să învățăm din nou, exact cum făceam când eram copii.

Cred că unul dintre cele mai triste lucruri pe care le păstrăm din copilărie este convingerea că greșeala spune ceva despre valoarea noastră. Mulți dintre noi am crescut auzind fraze care dor și astăzi.

„Nu ești bun de nimic.”
„Ești prost.”
„Nu faci nimic cum trebuie.”
„Nu o să ajungi nicăieri.”

Poate nu toți am auzit exact aceleași cuvinte… dar foarte mulți am învățat aceeași lecție. Că trebuie să fim buni din prima, că greșeala este rușinoasă, că dacă nu ne iese imediat, înseamnă că nu suntem suficient de buni.

Ani mai târziu devenim adulți. Adulți care își doresc să învețe lucruri noi, dar care nu își mai dau voie. Nu pentru că nu sunt capabili, ci pentru că nu vor să se simtă din nou insuficienți. Și atunci evităm, amânăm, ne spunem că poate de luna viitoare, că poate după concediu, că poate când vom avea mai multă încredere în noi. Sau ne spunem că dansul este pentru alții. Pentru cei talentați. Pentru cei care au ritm. Pentru cei care sunt mai curajoși.

Dar adevărul este că nimeni nu se naște știind să danseze. Toți oamenii pe care îi admiri astăzi au fost cândva exact acolo unde ești tu acum. Au încurcat pașii, au plecat cu piciorul greșit, au pierdut ritmul, au râs, și apoi au mai luat-o o dată de la capăt.

Îmi place să mă uit la oamenii care intră pentru prima dată în studio. Se uită în jur cu emoție. Unii sunt mai timizi. Alții sunt foarte prietenoși și dornici să înceapă, convinși că asta este exact ceea ce vor să facă. Și, indiferent de felul în care intră pe ușă, aproape toți au același lucru în comun. Își cer scuze înainte să greșească. De parcă greșeala ar trebui justificată… Își cer scuze că nu știu, că încurcă stânga cu dreapta, că nu au ritm…

Și, de fiecare dată, mă întreb: de ce? De ce simțim nevoia să ne cerem scuze pentru faptul că învățăm? Doar pentru asta am venit aici. Să învățăm.

Nu trebuie să îți ceri scuze că nu îți iese.

Nu trebuie să îți fie rușine că încurci pașii.

Nu trebuie să fii bun înainte să începi.

Începi, greșești, mai încerci o dată. Și, fără să-ți dai seama, devii mai bun. Asta este ordinea firească. Nu invers.

Știi care este partea cea mai frumoasă? După câteva luni, oamenii care intrau în studio cu teamă sunt cei care îi întâmpină pe noii cursanți cu un zâmbet și le spun: „Stai liniștit, și eu am fost exact ca tine.” Și, fără să își dea seama, devin dovada că frica nu dispare înainte să începi. Dispare după ce îți dai voie să continui.

Și mai este un lucru pe care mi-aș dori să îl știe orice om care pășește pentru prima dată într-o sală de dans. Foarte mulți își imaginează că toată lumea se uită la ei.

Adevărul este că, la un curs de începători, aproape nimeni nu are timp să se uite la ceilalți. Fiecare este concentrat să prindă pasul, să înțeleagă explicațiile instructorului, să își coordoneze corpul.

Crede-mă, sunt mult prea ocupați cu propriul proces de învățare ca să analizeze cum
dansează persoana de lângă ei. Iar dacă vezi instructorul uitându-se la tine, să știi că nu o face ca să te judece. Se uită la tine pentru că asta este meseria lui. Observă ce îți iese, ce nu îți iese încă, unde te blochezi și ce îți poate explica diferit ca să-ți fie mai ușor.

Noi nu căutăm greșeli ca să le evidențiem. Le căutăm ca să te ajutăm să evoluezi. Pentru noi, fiecare greșeală este doar un indiciu despre cum putem explica mai bine. Și cred că asta face diferența dintre un loc în care te simți judecat și un loc în care te simți în siguranță să înveți.

Și pentru că, atunci când îmi vine inspirația și mă apuc să scriu, nu pot să termin fără să îmi zic
toate ideile, așa că, mai este ceva ce mi-aș dori să îți spun. Nu te lăsa intimidat de dansatorii pe care îi vezi astăzi pe ringul de dans sau pe social media.

Nu te compara cu ei. Tu vezi câteva secunde din rezultatul unor ani de muncă. Nu vezi sutele de ore de antrenament, momentele în care au vrut să renunțe, zilele în care nu le ieșea nimic sau toate dățile în care au luat-o de la capăt.

Nu încerca să dansezi ca altcineva. Încearcă să descoperi ce poate dansul să îți ofere ție.
Pentru unii este o metodă de a scăpa de stres după o zi grea. Pentru alții este locul unde își fac prieteni. Pentru unii este primul hobby pe care și l-au oferit după mulți ani în care au avut grijă doar de ceilalți.

Pentru alții este încrederea pe care credeau că au pierdut-o. Unii descoperă performanța. Alții descoperă libertatea. Și niciunul dintre aceste drumuri nu este mai valoros decât altul.

Fiecare dintre noi are propriul ritm, propria poveste, propriul motiv pentru care începe să
danseze. Cred că asta este frumusețea dansului. Nu oferă același lucru tuturor. Fiecare pleacă acasă cu altceva. Iar dacă după o oră de dans pleci acasă fără să fi greșit nici măcar o dată, probabil înseamnă că nu te-ai provocat suficient!

Autor,

Alexandra Andreea Bojanopol
Fondator ADICTO Dance Studio